Este universal recunoscută
prostia şi lipsa de cultură a americanilor, dar acestea se găsesc din plin şi
în rândurile celor care râd de ei. Oricum, nu am de gând să încerc vreun studiu
asupra acestei trăsături universale a fiinţei umane, ci doar vreau să pomenesc
vreo două situaţii ridicole pe care le-am întâlnit în UK.
V-am povestit deja despre
gândurile ce îl frământă pe un coleg de muncă (http://uksubiectiv.blogspot.co.uk/2013/07/fineturi-filosofice.html)
şi am să rămân în aria aceasta a persoanelor cu care intru în contact la
serviciu. Deci, să vă spun despre James: flăcăul asta are 27 de ani şi un pic
de burtică, ai spune că e cel mai serios locuitor al ţării sale, dacă nu l-ar
trăda modul cum se îmbracă. Pe orice fel de vreme (deci inclusiv pe arşiţă), el
umblă echipat într-un pardesiu gri, lung
până în pământ, şi cu gluga pe cap. Deşi nu are nici cea mai mică problemă
fizică, întotdeauna ţine în mână un baston de-acela scurt, bătrânesc, din lemn
lăcuit. De ce? Pentru că el crede că este vrăjitor – mai exact, Gandalf... Asta
nu o spune în mod direct, dar dacă stai de vorbă cu el şi îl laşi să îţi spună
un pic despre el, înţelegi. Pe lângă asta, se pare că e cumpărător devotat al
cărţilor de vrăji din Harry Potter, devotement pe care părinţii (da, locuieşte
cu părinţii încă) încearcă să i-l păstreze în nişte limite rezonabile
ascunzându-i cardurile.
Pe Kerry nu am să o descriu, ci
doar am să spun cum a tratat ea o “criză” la locul de muncă. Deschizând uşa
unei săli de la etajul superior al clădirii, a băgat de seamă că în încăpere
intrase, cumva, o pasăre (era ceva de mărimea unei vrăbii, dar cu penajul mai
viu colorat). Ce face orice om normal în situaţia asta? Nu, nu deschide un geam
sau două, ci părăseşte clădirea şi merge peste stradă, într-o clădire vecină,
să îşi caute şefa să întrebe ce e de făcut... Se aştepta oare să existe vreo
procedură standard în caz de păsărică? Oricum, şefa ei a luat-o la rost un pic,
explicându-i că nu trebuie să ai diplomă în ornitologie ca să deschizi o
fereastră.
Alt caz. Într-o pauză, stăteam de vorbă cu o colegă, Sarah (o femeie de
treabă, în vârstă de vreo 46 ani) şi, cumva, ajunsesem să discutăm despre
Franţa şi problemele ei. La un moment dat, eu fac o afirmaţie de genul că acolo
trăiesc o mulţime de imigranţi din fostele colonii, cum ar fi, să zicem,
Algeria. La care ea intervine cu o întrebare: „Dar Algeria este în Uniunea
Europeană?” Fără cuvinte... Şi tot ea, cu altă ocazie, îmi povestea de o
prietenă că urma să plece într-o excursie în Tunisia şi o să ia avionul, deşi
ea, Sarah, crede că ar fi fost la fel de ok să meargă cu maşina. La care eu
mi-am exprimat dezacordul, pe motiv că distanţa ar fi fost mult prea mare şi cu
obstacole, întrucât Tunisia e în Africa. Interlocutoarea mea a rămas surprinsă,
şi mi-a explicat de ce: era convinsă că şi Tunisia tot în Europa se află.
Acum să ne imaginăm că politicienii britanici ar fi vorbit serios când spuneau
că vor să consulte populaţia, printr-un referendum, cu privire la ieşirea din
UE. Păi cetăţeni ca cei amintiţi aici ce răspuns ar fi putut da? Cât de mult
înţeleg ei din modul cum funcţionează UE ca să poată avea o opinie, dacă ei nu
ştiu nici măcar din ce e formată această uniune? Şi, tot aşa, ne gândim că
oamenii aceştia urăsc românii. De ce? Pentru că au avut de-a face cu ei? Nu.
Marea majoritate nu au avut niciodată de-a face cu vreun român, nu au ajuns
niciodată în România şi nici măcar nu ştiu cam pe unde ar fi ea pe hartă.
Atunci de ce o urăsc? Păi aşa li se spune în ziare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu