Tiganii lor

Nu este vorba chiar de ţigani, ci de oameni care folosesc aceleaşi mijloace de trai, prin parazitarea sistemului. Ne referim la un exemplu recent apărut în presa britanică (http://www.express.co.uk/news/uk/415236/Super-fertile-jobless-parents-of-six-on-27-000-benefits-demand-a-bigger-council-house), care este departe de a constitui un caz singular. Familia Flisher, din Maidstone (Kent – sud-estul Angliei) tocmai a atras atenţia asupra sa prin solicitarea unei locuinţe sociale mai mari, întrucât în prezent locuieşte într-un apartament cu o singură cameră (este, de fapt, vorba de un dormitor şi o sufragerie, dar britanicii numără doar dormitoarele). Nu ar fi nimic extraordinar dacă nu ar fi vorba de o familie compusă din cei 2 părinţi şi 6 copii, dintre care cel mai mare are vârsta de 8 ani. Nu e strigător la cer că trebuie să suporte aşa ceva? Evident că nu. E strigător la cer că familia respectivă încasează £ 27.000 pe an, fără să facă nimic. Cei doi Flisher adulti nu au mai muncit din 2005, când s-au apucat de făcut copii. Ca termen de comparaţie, să menţionăm că un salariu normal, pentru un job ce nu necesită calificare, este de £ 13-14.000 pe an. Adică: ei se iubesc, banul vine, locuinţa nu e o problemă...

Femeia vrea acum o casă mai mare, declarând că e revoltător modul în care sunt obligaţi să trăiască în cele 2 camere (locuinţă care este de asemenea pomană de la stat). Dar tot ea declară că nu poate munci întrucât suferă de depresie. Nu e asta cea mai lungă depresie de care am auzit? Începută în 2005 şi continuă! Femeia mai are încă o problemă, despre care le vorbeşte deschis jurnaliştilor: excesul de fertilitate. Pare-se, folosea metode contraceptive când au fost procreaţi  toţi copiii, cu excepţia primului. Aşadar, nicio pilulă sau prezervativ nu se pune cu ambiţia ovarelor lui Ma’am Flisher. Nu mi-e însă foarte clar de ce soţul nu munceşte – tot începând cu nefastul an 2005. Să fie vorba de solidarizare în depresie?

...Şi de ce să nu o facă, dacă se poate? Ca să o spunem pe şleau: traiul „pe beneficii” (adică ajutor social) este în vogă printre britanici. Iată un alt exemplu: o femeie din Birmigham, mamă a 7 copii, încasează £ 32.000 pe an şi locuieşte într-o casă cu 6 camere (http://www.dailymail.co.uk/news/article-2339340/Dont-cut-32-000-benefits-Unemployed-mother-seven-says-living-just-2-000-month-leave-family-homeless.html). Iată şi statistica oraşului Ipswich (Suffolk, estul Angliei): la o populaţie de aprox. 133.000 locuitori, există un număr de 4.870 gospodării în care nimeni nu munceşte (http://www.ipswichstar.co.uk/news/ipswich_nearly_7_500_children_living_in_jobless_homes_shock_report_reveals_1_2284057) . De pe website-ul guvernului britanic (https://www.gov.uk/)  aflăm că, la sfârşitul anului 2012, erau 5.6 milioane de persoane în categoria de vârstă a celor apţi de muncă, ce beneficiau de ajutor social (asta la o populaţie totală de 62,74 milioane locuitori).

Cine munceşte, atunci, ca să susţină atâta amar de lume care nu face nimic? Evident, un procent din populaţia britanică, dar, mai ales – aş zice eu – imigranţii. Logic, având în vedere numărul imens al acestora (se pare că Londra este locuită în proporţie de aprox. 60% de străini) şi faptul că ei sunt cumva obligaţi prin lege să muncească (majoritatea covârşitoare a imigranţilor din afara Uniunii Europene obţin viza în baza unui contract de muncă; românii şi bulgarii primesc yellow card sau blue card făcând dovada că sunt angajaţi). Iar în timp ce străinii muncesc, beneficiarii ajutorului social stau în faţa televizorului şi urmăresc ştirile, îngrijoraţi că s-a umplut ţara de imigranţi care acaparează toate job-urile... care pe ei oricum nu îi interesează. Bloody immigrants!