Fauna britanica

Este universal recunoscută prostia şi lipsa de cultură a americanilor, dar acestea se găsesc din plin şi în rândurile celor care râd de ei. Oricum, nu am de gând să încerc vreun studiu asupra acestei trăsături universale a fiinţei umane, ci doar vreau să pomenesc vreo două situaţii ridicole pe care le-am întâlnit în UK.

V-am povestit deja despre gândurile ce îl frământă pe un coleg de muncă (http://uksubiectiv.blogspot.co.uk/2013/07/fineturi-filosofice.html) şi am să rămân în aria aceasta a persoanelor cu care intru în contact la serviciu. Deci, să vă spun despre James: flăcăul asta are 27 de ani şi un pic de burtică, ai spune că e cel mai serios locuitor al ţării sale, dacă nu l-ar trăda modul cum se îmbracă. Pe orice fel de vreme (deci inclusiv pe arşiţă), el umblă echipat  într-un pardesiu gri, lung până în pământ, şi cu gluga pe cap. Deşi nu are nici cea mai mică problemă fizică, întotdeauna ţine în mână un baston de-acela scurt, bătrânesc, din lemn lăcuit. De ce? Pentru că el crede că este vrăjitor – mai exact, Gandalf... Asta nu o spune în mod direct, dar dacă stai de vorbă cu el şi îl laşi să îţi spună un pic despre el, înţelegi. Pe lângă asta, se pare că e cumpărător devotat al cărţilor de vrăji din Harry Potter, devotement pe care părinţii (da, locuieşte cu părinţii încă) încearcă să i-l păstreze în nişte limite rezonabile ascunzându-i cardurile.

Pe Kerry nu am să o descriu, ci doar am să spun cum a tratat ea o “criză” la locul de muncă. Deschizând uşa unei săli de la etajul superior al clădirii, a băgat de seamă că în încăpere intrase, cumva, o pasăre (era ceva de mărimea unei vrăbii, dar cu penajul mai viu colorat). Ce face orice om normal în situaţia asta? Nu, nu deschide un geam sau două, ci părăseşte clădirea şi merge peste stradă, într-o clădire vecină, să îşi caute şefa să întrebe ce e de făcut... Se aştepta oare să existe vreo procedură standard în caz de păsărică? Oricum, şefa ei a luat-o la rost un pic, explicându-i că nu trebuie să ai diplomă în ornitologie ca să deschizi o fereastră.

Alt caz. Într-o pauză, stăteam de vorbă cu o colegă, Sarah (o femeie de treabă, în vârstă de vreo 46 ani) şi, cumva, ajunsesem să discutăm despre Franţa şi problemele ei. La un moment dat, eu fac o afirmaţie de genul că acolo trăiesc o mulţime de imigranţi din fostele colonii, cum ar fi, să zicem, Algeria. La care ea intervine cu o întrebare: „Dar Algeria este în Uniunea Europeană?” Fără cuvinte... Şi tot ea, cu altă ocazie, îmi povestea de o prietenă că urma să plece într-o excursie în Tunisia şi o să ia avionul, deşi ea, Sarah, crede că ar fi fost la fel de ok să meargă cu maşina. La care eu mi-am exprimat dezacordul, pe motiv că distanţa ar fi fost mult prea mare şi cu obstacole, întrucât Tunisia e în Africa. Interlocutoarea mea a rămas surprinsă, şi mi-a explicat de ce: era convinsă că şi Tunisia tot în Europa se află.

Acum să ne imaginăm că politicienii britanici ar fi vorbit serios când spuneau că vor să consulte populaţia, printr-un referendum, cu privire la ieşirea din UE. Păi cetăţeni ca cei amintiţi aici ce răspuns ar fi putut da? Cât de mult înţeleg ei din modul cum funcţionează UE ca să poată avea o opinie, dacă ei nu ştiu nici măcar din ce e formată această uniune? Şi, tot aşa, ne gândim că oamenii aceştia urăsc românii. De ce? Pentru că au avut de-a face cu ei? Nu. Marea majoritate nu au avut niciodată de-a face cu vreun român, nu au ajuns niciodată în România şi nici măcar nu ştiu cam pe unde ar fi ea pe hartă. Atunci de ce o urăsc? Păi aşa li se spune în ziare.

O barza la inaltime

Zilele astea îi invidiez pe românii prevăzători de prin Londra sau alte părţi că şi-au adus receptoare Digi de acasă. Cred că ei pot să vadă şi altceva la televizor în afară de povestea naşterii cuconului domnesc. Toate canalele britanice transmit la nesfârşit aceleaşi poveşti, aceleaşi imagini, interviuri şi băgări de seamă. Ce să înţeleg oare: că populaţia e atât de tare de cap încât trebuie să i se repete de zeci de ori? Se poate. Oricum, pentru mine tot tam-tamul ăsta se poate rezuma într-o propoziţie: familia regală britanică are acum un membru în plus. Am înţeles asta de prima dată.

O parte a populaţiei se pare că rezonează la amintitul tam-tam, dar nu ştiu de ce entuziaştii sunt mai mult pe la televizor decât în realitate. Oamenii din jurul meu, cel puţin, par la fel de apatici. Am auzit o singură discuţie cumva legată de subiect, între colegii mei de muncă, exasperaţi că nu îşi mai pot vedea programele favorite din cauza nebuniei mediatice. Tind să le dau dreptate: mai bine urmăreşti curse de cai şi emisiuni despre gătit (care sunt în prim-planul posturilor tv britanice) decât asta.

În general, eu prefer emisiunile de ştiri, aşa că am mai prins şi eu câte ceva din ce e pe la televizor. Banala afirmaţie că oamenii sunt diferiţi e permanent valabilă, însă eu nu pot să îi înţeleg pe câţiva dintre ei. Mai exact, pe cei care aşteaptă de vreo săptămână pe lângă zidurile spitalului unde era Kate Middleton internată sau pe lângă gardurile palatului Buckingham. Sigur că nu mă refer la cei care prin natura meseriei trebuie să fie acolo (jurnalişti, fotografi, securitate), ci la gură-cască – în copleşitoare majoritate, de sex feminin (fără supărare!). Ce speră să obţină? Doar nu îşi închipuie că o să fie pruncul zvârlit în mijocul mulţimii ca ele să poată să îl tragă de un picioruş şi să facă feţe idioate în timp ce scot sunete ridicole? Cum să petreci o săptămână acolo? Femei de toate vârstele, oare ce spun acasă? „Copii, mâncaţi şi voi de la McDonald’s de trei ori pe zi timp de vreo săptămână”. Sau, către soţ: „Dragă, am să fiu prinsă pe la Buckingham, nu ştiu când mă întorc”... Dar serviciul? Ah, exact, care serviciu?

Pentru alţii, ăsta a fost un prilej să mai umble la scheletul din dulap – povestea cu prinţesa Diana, al cărei fiu a devenit acum tătic. Cumva în replică, unii se întreabă iarăşi cine este cu adevărat tăticul celuilalt fiu al Dianei. Nu a fost încă uitată relaţia (pe care nimeni nu încearcă să o nege) pe care a avut-o prinţesa cu ofiţerul James Hewitt, cu care – cred mulţi – prinţul Henry ar semăna leit.  

Iată-i pe toţi trei – Hewitt, Henry şi Charles – alături. Judecaţi dumneavoastră.

 

Gipsy Punk

Am aflat si eu abea recent de existenta acestui stil musical. Si pare a fi destul de cunoscuta mai ales prin SUA o trupa numita Gogol Bordello, din care au facut parte (oare spre cinstea sau rusinea noastra?) si doua persoane nascute in Romania (usor de inteles motivul pentru care nu am spus, simplu, "2 romani") - un anume Vlad Solovar, bun chitarist, si o talentata percutionista, vocalista si dansatoare, Andra Ursuta. Avem, evident, si exemple - unul chiar cu ceva versuri in limba romana:

Emo

Pe ea am intalnit-o la Ashdown Forest Llama Park:

Tiganii lor

Nu este vorba chiar de ţigani, ci de oameni care folosesc aceleaşi mijloace de trai, prin parazitarea sistemului. Ne referim la un exemplu recent apărut în presa britanică (http://www.express.co.uk/news/uk/415236/Super-fertile-jobless-parents-of-six-on-27-000-benefits-demand-a-bigger-council-house), care este departe de a constitui un caz singular. Familia Flisher, din Maidstone (Kent – sud-estul Angliei) tocmai a atras atenţia asupra sa prin solicitarea unei locuinţe sociale mai mari, întrucât în prezent locuieşte într-un apartament cu o singură cameră (este, de fapt, vorba de un dormitor şi o sufragerie, dar britanicii numără doar dormitoarele). Nu ar fi nimic extraordinar dacă nu ar fi vorba de o familie compusă din cei 2 părinţi şi 6 copii, dintre care cel mai mare are vârsta de 8 ani. Nu e strigător la cer că trebuie să suporte aşa ceva? Evident că nu. E strigător la cer că familia respectivă încasează £ 27.000 pe an, fără să facă nimic. Cei doi Flisher adulti nu au mai muncit din 2005, când s-au apucat de făcut copii. Ca termen de comparaţie, să menţionăm că un salariu normal, pentru un job ce nu necesită calificare, este de £ 13-14.000 pe an. Adică: ei se iubesc, banul vine, locuinţa nu e o problemă...

Femeia vrea acum o casă mai mare, declarând că e revoltător modul în care sunt obligaţi să trăiască în cele 2 camere (locuinţă care este de asemenea pomană de la stat). Dar tot ea declară că nu poate munci întrucât suferă de depresie. Nu e asta cea mai lungă depresie de care am auzit? Începută în 2005 şi continuă! Femeia mai are încă o problemă, despre care le vorbeşte deschis jurnaliştilor: excesul de fertilitate. Pare-se, folosea metode contraceptive când au fost procreaţi  toţi copiii, cu excepţia primului. Aşadar, nicio pilulă sau prezervativ nu se pune cu ambiţia ovarelor lui Ma’am Flisher. Nu mi-e însă foarte clar de ce soţul nu munceşte – tot începând cu nefastul an 2005. Să fie vorba de solidarizare în depresie?

...Şi de ce să nu o facă, dacă se poate? Ca să o spunem pe şleau: traiul „pe beneficii” (adică ajutor social) este în vogă printre britanici. Iată un alt exemplu: o femeie din Birmigham, mamă a 7 copii, încasează £ 32.000 pe an şi locuieşte într-o casă cu 6 camere (http://www.dailymail.co.uk/news/article-2339340/Dont-cut-32-000-benefits-Unemployed-mother-seven-says-living-just-2-000-month-leave-family-homeless.html). Iată şi statistica oraşului Ipswich (Suffolk, estul Angliei): la o populaţie de aprox. 133.000 locuitori, există un număr de 4.870 gospodării în care nimeni nu munceşte (http://www.ipswichstar.co.uk/news/ipswich_nearly_7_500_children_living_in_jobless_homes_shock_report_reveals_1_2284057) . De pe website-ul guvernului britanic (https://www.gov.uk/)  aflăm că, la sfârşitul anului 2012, erau 5.6 milioane de persoane în categoria de vârstă a celor apţi de muncă, ce beneficiau de ajutor social (asta la o populaţie totală de 62,74 milioane locuitori).

Cine munceşte, atunci, ca să susţină atâta amar de lume care nu face nimic? Evident, un procent din populaţia britanică, dar, mai ales – aş zice eu – imigranţii. Logic, având în vedere numărul imens al acestora (se pare că Londra este locuită în proporţie de aprox. 60% de străini) şi faptul că ei sunt cumva obligaţi prin lege să muncească (majoritatea covârşitoare a imigranţilor din afara Uniunii Europene obţin viza în baza unui contract de muncă; românii şi bulgarii primesc yellow card sau blue card făcând dovada că sunt angajaţi). Iar în timp ce străinii muncesc, beneficiarii ajutorului social stau în faţa televizorului şi urmăresc ştirile, îngrijoraţi că s-a umplut ţara de imigranţi care acaparează toate job-urile... care pe ei oricum nu îi interesează. Bloody immigrants!

"Ocupa-te de cersetorii tai..."

Încă nu s-a schimbat nimic: România continuă să fie foarte mult băgată în seamă de presa din UK. Acesta este un titlu pe care l-am descoperit ieri: “României i s-a spus: vino şi ocupă-te de cerşetorii tăi” (http://www.express.co.uk/news/uk/415099/Romania-told-Come-and-deal-with-your-beggars). Nu cred că mai e cazul să explic cât de tare m-a deranjat, mai ales că la puţin timp după am dat şi peste fratele geamăn al acestui articol, care avertizează că prăpădul vine din Est (http://www.express.co.uk/comment/expresscomment/415133/Romania-influx-a-disaster?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+daily-express-express-comment+%28Daily+Express+%3A%3A+Express+Comment+Feed%29).

Citind articolul, aflăm că e, de fapt, vorba despre un plan de cooperare între poliţia din România şi cea din UK, dar se pare că jurnaliştii (sau, mai curând, calomniatorii) englezi nu au putut rezista tentaţiei de a mai insulta o dată în plus o naţiune despre care, de fapt, ei ştiu prea puţin.

Câtă condescendenţă în sintagma aceasta, “României i s-a spus”! Adică România e zero, cu ea nu dialoghezi, pentru că nu are dreptul la cuvânt. Vrei ceva de la ea? Foarte bine, îi spui ce vrei şi atât, nu o laşi să comenteze, nu comunici cu ea în mod bilateral. Îi dictezi, că altfel... Altfel, ce??? Oare o să apuc şi eu vremurile când un politician roman o să îi întrebe asta??? Când oare o să spună un politician român “Ajunge! Ori ne trataţi cum trebuie, ori întrerupem legăturile!”? Pentru  că, mi se pare mie, România a trecut prin multe secole de istorie fără să aibă nevoie de UK...

“Cerşetorii tăi”... Tot citind articolul, aflăm că e – evident! – vorba de grupuri de romi care decorează zone din Londra în stilul specific, cu magherniţe de carton şi munţi de jeg. Păi, parcă Europa îi declara pe ăştia categorie socială vulnerabilă (culmea!!! ăştia vulnerabili? la ce anume?) şi se mira că de ce le demolează autorităţile române “aşezările”... (http://uksubiectiv.blogspot.co.uk/2013/06/va-rugam-nu-mai-rupeti-radacinile.html ). Oare acum au înţeles de ce, când au văzut focarul de infecţie şi în ograda lor?

România nu are cerşetori, sau dacă are, nu are mai mulţi decât au alţii. România are oameni harnici. Ţăranul nostru petrece aproape tot anul pe camp, cu sapa în mână, mulţumindu-se cu puţinul pe care se îndură să i-l dea natura. Nu are prea multe, dar nici nu cerşeşte. Ţiganii cerşesc. Însă ei nu sunt ai noştri, sunt rămăşiţele castei “nedoriţilor” din India de acum mai bine de 1000 de ani. Şi iata, nici după un mileniu, nu au reuşit să îşi schimbe statutul.

P.S. Am folosit cuvântul “ţigan”. Aştept amenda aia de mii de Euro. Dar am să fiu ţigan şi nu am să o plătesc.

Allahu Akibar

Asta chiar nu se poate trece cu vederea, deşi nu s-a întâmplat nici în România, nici în UK, ci în faimoasa regiune Bida, din Niger, care de ani buni e fruntea mondenităţilor, lăsând Hollywood-ul şi Monaco mult în spate. Tocmai pe fondul unui declin în popularitate al acestei regiuni, dar fără nicio intenţie de a atrage atenţia, s-a hotărât să se nască acolo o fetiţă cu un rozariu (şirag de mărgele de rugăciune) la gât (http://www.belgeinfo.com/baby-girl-born-with-prayer-rosary-round-her-neck-in-bida-26953-2013/; http://www.standardmedia.co.ke/?articleID=2000088570). Conform mărturiei uneia din persoanele care au asistat la naştere (nu risc utilizarea sintagmei “cadru medical”, având în vedere despre ce comunitate discutăm), copilul s-a născut cu un şirag de margele negre în jurul gâtului, care după un anumit timp au şocat asistenţa devenind albe. Ulterior, lucrurile au început să capete alt sens când şi-au amintit de un caz similar de prin State, cu o chestie pe care ei o numeau „maicălgexăn”, şi care la naştere a fost tot neagră, pentru ca după ceva timp să surprindă pe toată lumea devenind albă.

Evident, minunea aceasta a răscolit comunitatea, care a interpretat lucrurile drept un semn al măreţiei lui Allah. Au existat, însă, şi persoane care au sugerat să fie solicitată intervenţia poliţiei, întrucât prezenţa rozariului semnalează mai curând lipsa hainelor, ceea ce ar face, deci, să avem de-a face cu un caz de jaf pre-natal. Tot la fel, s-au ridicat şi voci care au susţinut că respectivul rozariu ar fi de fapt un şirag de mărgele uitate intr-o zonă foarte intimă a partenerei de către soţ, după o partidă de amor bine garnisită cu jocuri erotice. Bărbatul în cauză neagă însă vehement, susţinând că poate proba cu martori imposibilitatea acestei ipoteze, întrucât nu a făcut niciodată sex cu soţia sa, cu care a avut doar o relaţie intelectuală. Evident, comunitatea a fost cuprinsă de furie la încercarea de denigrare a miracolului din ograda lor şi au jurat răzbunare împotriva calomniatorilor, sens în care au făcut deja primul pas, prin achiziţionarea unor centuri marca TNT.

 Oricum, membrii comunităţii sunt convinşi că acesta este doar începutul unei serii de naşteri miraculoase, ce va face, speră părinţii, ca bebeluşii să vină pe lume fie în echipamentul complet al FC Barcelona, fie cu geantă Louis-Vuitton, fie cu scooter sau cu garsonieră complet utilată. Şi de ce nu, că doar Allah e mare!

   

Vesti bune pentru reprezentantul nostru la Eurovision

Se întâmplă multe în lumea largă şi, chiar dacă, la prima vedere, nu au o legătură evidentă cu noi, ele totuşi ne privesc. Această observaţie se aplică şi unei întâmplări recente din Africa de Sud, care este, de fapt, ecoul perpetuării anuale a unui ritual de iniţiere a tinerilor din unele comunităţi rurale (http://uk.news.yahoo.com/30-south-african-men-killed-ritual-circumcision-161150484.html#b82fEM0).

30 de tineri au murit şi alţi aproape 300 au fost spitalizaţi ca rezultat al unor circumcizii executate incorect sau cu mijloace neadecvate, în urma cărora victimele s-au ales cu infecţii, cangrene, răni septice. Având în vedere că, în majoritatea cazurilor, tinerii şi-au pierdut organele genitale, nu putem să nu suspectăm vracii care au executat respectivele operaţii de malpraxis deliberat. De ce? Păi erau tineri şi virili, ceea ce făcea ca femeile din comunitate să aibă ochi doar pentru ei, tratându-i cu mai puţin interes pe cei din categoria de vârstă a vracilor. Aşa că, aceştia din urmă, cum au avut ocazia, au eliminat concurenţa...

Oricum, toate acestea nu sunt altceva decât veşti excelente pentru Cezar Ouatu, reprezentantul României la Eurovision. De ce? Păi povestea asta s-a întâmplat în Africa, ceea ce face ca el să fie în continuare singurul bărbat fără ouă din Europa!

Intrebare

O întrebare pentru trecători, afişată la intrarea unei biserici din Uckfield:

 

 

Intre vecini

Nu ştiu de ce o ştire ca asta încearcă să spulbere imaginea idilică pe care est-europenii o au despre relaţiile interumane în societăţile occidentale... Nu, nu pot să înţeleg de ce ar vrea un editor să ne convingă că în UK există certuri şi chiar violenţe între vecini (http://uk.news.yahoo.com/parking-disputes-cause-a-third-of-neighbourly-quarrels--but-noise--hedges-and-pets-aren-t-far-behind--093402595.html#ZPBQqEO), care să pornească de la nimicuri cum ar fi locurile de parcare, zgomotul sau animalele de casă. E aşa cum credem noi: ei sunt prea civilizaţi pentru a avea dispute. Acestea sunt apanajul românilor şi ruşilor (mai ales!).

Ce face un britanic când vrea să intre cu maşina pe aleea unde locuieşte, dar intrarea e blocată de maşina vecinului? Păi, când reuşeşte să se oprească din râs, întoarce şi merge până la cea mai apropiată parcare cu plată, unde îşi lasă propriul vehicul şi de unde ia un taxi până acasă. Evident, pe traseu opreşte la un supermarket şi ia ceva de băut, ca să cinstească împreună cu vecinul care l-a blocat şi să se amuze amândoi de întâmplare.

În cazurile în care unele persoane dau muzica tare să audă tot cartierul, nu există vociferări. Vecinii vin cu mici atenţii pentru persoana distractivă, cum ar fi cd-uri, soft-uri  sau simple sugestii pentru largirea ariei de preferinţe musicale, iar cei mai cu dare de mână vor face tot ce le stă în putinţă pentru îmbogăţirea şi creşterea în calitate a sistemului audio.

Nici animalele de casă nu ridică probleme. Dacă vreun britanic nu are animale de companie dar se întâmplă să găsească vreun excrement de câine în faţa uşii sale, nu se repede la vecin să îi ceară socoteală. Dimpotrivă, interpretează totul ca un semn bun şi calcă apăsat în respectiva minune, ca să îi poarte noroc. Iar dacă, din întâmplare, câinele vecinului a avut un pic de pântecăraie, e şi mai bine: ochiul priceput al britanicului vede arta din decoraţiunea din faţa uşii sale. Ca urmare, face câteva fotografii din unghiuri cât mai dramatice, apoi le adaugă celorlalte imagini din albumul pe care îl va prezenta pe la toate sindrofiile sau evenimentele caritabile la care participă.